Lăcaşe de cult

Scris de CJ Gorj. Postat în Lăcaşe de cult, Obiective de patrimoniu

Mânăstirea Polovragi

Publicat în data de octombrie 12, 2011 cu Nici un comentariu

Construcţiile de cult sunt reprezentate de 184 de biserici, din care 119 din lemn şi 65 de zid.  O statistică a bisericilor de lemn din România înscrise în Lista monumentelor istorice, arată că Gorjul se poate mândri ca fiind judeţul cu cele mai multe astfel de obiective de patrimoniu cultural naţional.

În arhitectura religioasă din Gorj, bisericile din lemn mărturisesc despre o civilizaţie a lemnului cu rădăcini adânci în timp. Făurite dintr-un material perisabil, prin grija micilor comunităţi locale, ele au dăinuit peste veacuri şi întâlnim astăzi construcţii de acest tip vechi de peste 300 de ani: Biserica de lemn „ Sfinţii Arhangheli”, Ceauru, comuna Băleşti, realizată în 1672, Biserica de lemn „Intrarea în Biserică” de la Slăvuţa, comuna Cruşeţ construită în 1684, la care se adaugă un număr însemnat de obiective de secol XVIII.

Subiect al lucrărilor de specialitate, de arhitectură sau de istorie, bisericile de lemn îşi găsesc cu greu dovada anului ctitoririi marcată explicit prin pisanii sau alte însemnări pe elementele constructive. Dar tocmai absenţa pisaniei e o dovadă a vechimii lor, aşa cum diferitele însemnări ale anilor  de pe stâlpii din pridvor sau de pe alte elemente ale edificiilor nu vorbesc întotdeauna despre anul construcţiei, ci despre anul unor refaceri sau reparaţii. Bisericile şi-au consemnat istoricul începând cu arhitectura şi continuând cu marcarea pe elementele constructive sau decorative a datelor care ajung printr-o „citire” atentă să ne vorbească despre naşterea şi prefacerea lor în timp.

Specific pentru bisericile de lemn din Gorj este dispunerea temeliei direct pe pământ, prezenţa peretelui plin între pronaos şi naos („Adormirea Maicii Domnului” de la Didileşti, comuna Câlnic; „Sf. Vasile” de la Pieptani, comun Câlnic; „Intrarea în Biserică”, Ungureni-Oprişeşti, comuna Crasna), precum şi absenţa clopotniţei peste pronaos (Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din judeţul Gorj, Bucureşti 2001, p. 16-18). Ctitorii lor sunt cei care au scris istoria acestor locuri, moşnenii (oameni liberi ), urmaţi de preoţi şi în rare situaţii de boieri.

Din punct de vedere tipologic, planul după care au fost construite are particularităţile sale. Altarul în prelungirea navei, fără proscomidie şi diaconicon, este forma cea mai des întâlnită şi care vorbeşte despre vechimea bisericilor de lemn din Gorj ca şi la numeroasele exemplare unde se întâlneşte altarul decroşat poligonal.  Forma arhaică  a acestuia din urmă se distinge prin intersecţia în ax a laturilor de nord şi sud  întâlnită  la Înălţarea Domnului, Târgu Cărbuneşti, Pojogeni-Ciopleşti; Sf. Voievozi, Pârâu Viu, Berleşti; Sf. Îngeri, Pojogeni,din Văi; Sf. Nicolae,Ştefăneşti,Târgu Cărbuneşti; Sf. Gheorghe Pişteştii din Vale, Bălăneşti; Adormirea Maicii Domnului, Dealul Cârţâneştilor, Scoarţa, toate exemplarele fiind situate în zone izolate pe coline şi văi, condiţie care le-a asigurat supravieţuirea într-o formă nealterată de intervenţii ulterioare.

Bisericile din zona centrală a Gorjului se caracterizează prin decroşarea laturilor de nord şi sud ale altarului pentru obţinerea  în consolă a celor două mese necesare desfăşurării ritualului religios, proscomidarul şi diaconiconul. Acestui tip îi aparţin 42 de biserici care au ambele nişe  („Sf: Arhangheli”, Doseni, „Intrarea în Biserică“, Mirosloveni, comuna Albeni; „Sf. Arhangheli“, Sohodol, com Baia de Fier; „Sf. Arhangheli“, Toropi, Sf. Dumitru“, Podini, Voiteştii din Deal, comuna Bălăneşti; „Sf. Arhangheli”, Ceauru, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Voievozi” Stolojani, „Sf. Ioan Botezătorul” Stolojani, comuna Băleşti; „Sf. Gheorghe“, Bălăceşti, comuna Bolboşi; „Sf. Voievozi” Valea Pojarului, comuna Bustuchin; „Sf. Vasile” Pieptani, comuna Câlnic; „Adormirea Maicii Domnului” Crasna din Vale, comuna Crasna). La 17 exemplare întâlnim doar proscomidarul (Cuvioasa Paraschiva de la Glodeni-Bâşnegi; Adormirea Maicii Domnului, Bălăneşti-Ciorăşti; Sf. Nicolae Ciocadia de Sus, Bengeşti-Ciocadia; Intrarea în Biserică, Crasna din Deal şi Adormirea Maicii Domnului, Crasna din Vale; Sf. Voievozi, Larga, Muşeteşti; Naşterea maicii Domnului, Bobu şi Duminica Tomii, Lazuri, comuna Scoarţa).

Meşterii care au lucrat aceste edificii s-au inspirat din arhitectura bisericilor de zid, fapt observat atât în modalitatea de obţinere a proscomidiei şi diaconiconului prin decroşarea laturilor de nod şi sud ale altarului care amintesc de absidele bisericilor din zid, dar şi în decorul cornişelor care imită pe cele de zidărie cu cărămizile aşezate pe colţ, în retragere succesivă  întâlnit la 52 de exemplare (Sf. Voievozi, Stroeşti, comuna Arcani; Sf. Dumitru, Glodeni, Cuvioasa Paraschiva Bâşnegi, Glodeni, Sf. Dumitru, Voiteştii din Deal, Sf. Voievozi, Taşcăi, Voiteştii din Deal, comuna Bălăneşti; Sf. Voievozi, Pârâu Viu, comuna Berleşti, la care apar de jur împrejurul pereţilor exteriori ocniţe  săpate în lemn asemenea celor de la bisericile de zid; Sf. Vasile Pieptani, Câlnic; Intrarea în Biserică, Crasna, Ungureni, Adormirea Maicii Domnului, Crasna din Vale, comuna Crasna). Acest motiv decorativ apare documentat pe edificii din secolul al XVII-lea şi se menţine până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Deşi se mai păstrează doar două exemplare, din patru care au ajuns până în contemporaneitate, bisericile Sf. Gheorghe de la Pişteştii din Vale, comuna Bălăneşti şi Intrarea în Biserică de la Mirosloveni, comuna Albeni au pronaosul supralărgit, situaţie interpretată de A. Pănoiu ca fiind într-o relaţie directă cu obiceiul întâlnit la bisericile din zid de a înmormânta ctitorii în acest spaţiu.

În forma lor originară, bisericile de lemn din Gorj nu au clopotniţă peste pronaos, toate cele 45 de exemplare din secolele XVII-XVIII prezintă această caracteristică care încă se va păstra la edificiile construite la începutul secolului XIX cum sunt Sf. Arhangheli de la Baia de Fier, cătun Sohodol, Sf. Nicolae de la Negomir, cătun Curtişoara. Apariţia acestui element se face şimţită începând cu secolul XIX, când cele noi încep a se construi cu clopotniţă dispusă peste pronaos, iar exemplarelor vechi li se adaugă, uneori fără a influenţa şi asupra structurii acoperişului, alteori nu,  lăcaşul destinat păstrării clopotului (Cuvioasa Paraschiva Bâşnegi, Glodeni, comuna Bălăneşti, Sf. Arhangheli, Ceauru,  Sf. Voievozi, Stolojani, comuna Băleşti).

Mărturie a trecutului şi dovadă a istoriei în care moşnenii şi viaţa de obşte dau specificul zonei de nord a Olteniei este prezenţa pe latura de sud a bisericilor a „scaunului de judecată” obţinut prin prelungirea tălpilor temeliei peste care era aşezată bârna care dădea funcţiunea artefactului. Se păstrează în formă originară la câteva biserici (Sf. Voievozi, Toropi Bălăneşti; Înălţarea Domnului, Ciopleşti Pojogeni; Sf. Nicolae Şura, Slivileşti; Sf. Gheorghe, Rugi Turcineşti; Adormirea Maicii Domnului, Ţârculeşti Dăneşti; Sf. Voievozi, Cârbeşti Drăguţeşti), dar se pare că a existat şi la alte edificii la care se observă prelungirea tălpilor pe latura de sud, dar care şi-au pierdut în timp bârna pentru şezut.

Pe lângă armonia volumelor şi intimitatea spaţiului nu foarte mare al bisericilor din lemn, arhitectura lor prezintă unele particularităţi care merită evidenţiate. O astfel de categorie o constituie bisericile cu pridvor la altar obţinut prin prelungirea tălpilor naosului şi a cosoroabelor care se reunesc la colţuri cu stâlpi, iar cele mai cunoscute exemplare sunt Biserica Sf. Nicolae de la Colibaşi, comuna Scoarţa şi Biserica Sf. Nicolae de la Valea Pojarului, comuna Bustuchin. În acest context al particularităţilor trebuie menţionată şi Biserica Sf. Trei Ierarhi de la Pişteştii din Deal, care are două pridvoare, cel iniţial şi altul datorat intervenţiei de strămutare din vechime a lăcaşului pe amplasamentul de astăzi.

Mănăstirile şi schiturile constituie o componentă importantă a patrimoniului cultural al judeţului. De numele lor se leagă evenimente importante din istoria naţională, dar şi personalităţi marcante ale culturii, istoriei şi civilizaţiei româneşti.

Mănăstirea Tismana, datează din timpul lui Vladislav(Vlaicu Vodă) (1364-1377), când pribeagul călugăr sârb Nicodim, astăzi sanctificat, a construit aici o bisericuţă din lemn de tisă. Domnitorul Radu I (1377-1384) a înlocuit lăcaşul din lemn  cu unul din zid. Biserica a fost zugrăvită în 1564 în stil post bizantin de Dobromir din Târgovişte şi repictată în 1732 în altar şi naos cu ajutorul lui Matei şi al Stancăi Glogoveanu şi terminată după 1766, pentru pronaos şi pridvor, pe cheltuiala Stancăi Glogoveanu. La restaurarea desfăşurată între 1955-1962  a fost scoasă la iveală fresca din 1564, care se află în pronaos şi cea din 1732, care se afla în naos şi altar.

In biserica paraclis, ridicată de Matei Basarab, într-o altă incintă, la sud-est de prima, se pot admira cele trei vitralii lucrate de Johan Wirnstl. Tismana a avut un important rol cultural, aici a funcţionat o şcoală de cărturari şi caligrafi, unul dintre cei mai cunoscuţi fiind Dionisie Eclesiarhul. În muzeul mănăstirii sunt adăpostite obiecte de cult, fragmente de pictură murală ale frescei de la 1732, uşi din vechea biserică, documente şi acte interne.

Pornind de la Mănăstirea Tismana spre nord-vest, pe dealul Cioclovina, se află Schitul Cioclovina de Jos, monument de arhitectură ridicat în 1715 pe locul unei biserici de lemn căreia, în 1668, Radu Postelnicul Ştirbei îi dăruise o vie. Pe vârful cel mai înalt al muntelui Cioclovina, în anul 1714, Petru Obedeanu, vel serdar în vremea lui Ştefan Vodă Cantacuzino, aşa cum se specifică în pisania de la intrarea în biserică, ridică, ajutat de Nicodim egumen, o mică biserică şi o încăpere anexă, cunoscută sub numele de Schitul Cioclovina de Sus.

Mănăstirea Polovragi are o vechime de peste 500 de ani (1505), ctitori de început ai acestui lăcaş sunt Radu şi Pătru, fiii lui Danciul şi Zamona, menţionaţi într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481). Timp de peste un secol şi jumătate, documentele nu mai pomenesc nimic despre acest sfânt lăcaş, pentru ca în anul 1645, satul Polovragi să fie în stăpânirea lui Danciu Pârâianul, fiul lui Hamza. Danciu Pârâianu a zidit biserica pe vechile temelii, aşa cum se proceda frecvent în epocă,  păstrând partea cea bună  a acestora. După Danciul Pârâianu şi înaintaşii acestuia, Constantin Brâncoveanu poate fi socotit, al treilea ctitor al Mănăstirii Polovragi. Pictura bisericii este deosebit de valoroasă atât în ceea ce priveşte iconografia cât şi execuţia tehnică. Ea a fost executată în anul 1713 de Constantin Zugravul. De o parte şi de alta a intrării în pridvor se pot admira cele două reprezentări iconografice, unice în ţara noastră, ale mănăstirilor româneşti închinate la Sfântul Munte Athos. Chiliile şi celelalte încăperi ale mănăstirii sunt orânduite în jurul bisericii pe laturile de  est, sud şi vest, formând alături de zidul de incintă de pe latura de nord o adevărată cetate de apărare. Intrarea în incintă se realizează pe latura de sud printr-o poartă masivă deasupra căreia se înalţă clopotniţa ridicată în epoca lui Constantin Brâncoveanu.

Printr-o poartă din zidul nordic al incintei mănăstirii se pătrunde în cea de-a doua incintă unde se află bolniţa, ctitorie a egumenului Lavrentie, la 1732, fiind pictată la 1738 de Gheorgheie şi Ionu – zugravi.

Mănăstirea  Strâmba (schit după unele documente), Turceni, nu mai păstrează din vechiul ansamblu decât biserica cu hramul  Sf.Treime, stăreţia şi ruinele unor ziduri pe aripa de nord. După unele documente, aceasta a fost ridicată între anii 1597 şi 1599, aşa cum afirmă marele istoric gorjean Alexandru Ştefulescu, de marele vistier Stoichiţă Râioşanu şi soţia sa, Dochia. La ridicarea ei a contribuit şi nepotul lor, Miloş. Acesta, răsculându-se împreună cu Lupu Mehedinţeanu împotriva grecilor, atrage urgia domnitorului Alexandru Iliaş asupra casei sale şi implicit asupra mănăstirii care este confiscată şi transformată în metoc al Mănăstirii Tismana. Aceste evenimente explică şi realizarea abia după 200 de ani a picturii (1793) de către Constantin Rîioşanu, mare armaş. Biserica prezintă un plan triconc cu turlă octogonală pe naos, faţadele fiind împărţite în două registre cu panouri dreptunghiulare mărginite de ciubuce.

Mănăstirea Crasna, din satul Crasna, a fost întemeiată în 1636 de marele Pitar Dumitru Filişanu. După un secol de la întemeiere a decăzut la treapta de schit şi apoi la 12 noiembrie 1752, a devenit metoh al Episcopiei de Râmnic. Biserica de tip bizantin  are pereţi puţin înalţi, decoraţi cu un brâu de cărămidă sub streaşină şi cu arcuri ce par a se rezema pe o bogată colonadă ce înconjoară biserica, cu o singură turlă octogonală aşezată pe o bază pătrată deasupra naosului. Pictura în frescă  a fost realizată la 1757 în timpul egumenului Vartolomei Hotinescu şi în primii ani ai secolul al XIX-lea. Chiliile au fost realizate tot în secolul al XVIII-lea – corpul sudic, care cuprinde şi clopotniţa, celelalte dinspre nord au fost refăcute în secolul XX, pe locul celor vechi, ruinate.

Mănăstirea Lainici, situată în oraşul Bumbeşti Jiu, pe drumul european ce leagă Oltenia de Transilvania, s-a dezvoltat în jurul bisericii monument istoric, cu hramul “Intrarea în Biserică”, construită şi ea pe locul unui mai vechi aşezământ bisericesc din lemn. Are formă de corabie cu o singură absidă a altarului şi a fost clădită între anii 1812 şi 1813, iar  turla de pe pronaos este de formă pătrată. Arhitectura exteriorului este simplă, compunându-se în principal din două registre despărţite printr-un brâu semicircular. Registrul inferior este realizat în tencuială simplă de culoare albă, pe când registrul superior este pictat. Pictura este realizată în anul 1817.

Schitul Târgu-Logreşti, cu  hramul Ioachim şi Ana, a fost ridicat în 1769, pe locul unui alt lăcaş din 1718, de Ieromonahul Tândălescu şi de Clucerul Costache Pandia cu soţia sa, coana Ilinca, fiica lui C. Obedeanu.  Părăsit în repetate rânduri, schitul a reintrat în circuitul vieţii monahale în anul 1992, când s-a reparat stăreţia şi a fost realizat un corp de 12 chilii.

Alături de mănăstirile şi schiturile din Gorj trebuie să adăugăm şi valoroasele biserici din municipiul Târgu Jiu de care se leagă nume celebre din cultura românească.

Biserica Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril, aflată în Piaţa Victoriei, în faţa Palatului Comunal, este ctitoria negustorilor Dobre Sârbu şi Radu Cupeţu ale căror portrete pot fi văzute în pronaos. Construcţia s-a realizat între 1748-1764, imobilul fiind cunoscut şi sub numele  Biserica Negustorilor, Biserica Domnească şi chiar Biserica de la Jii. Planul bisericii este în formă de cruce. Construcţia a suferit de-a lungul timpului mai multe intervenţii care nu i-au alterat forma originală. În 1843, cu ajutorul lui Pavel  Kisseleff se zugrăveşte şi înfrumuseţează catapeteasma, iar în 1855- pictura  în stilul bizantin este acoperită cu pictură în stilul renaşterii de către Mişu Popp; în 1902, pictura este însă spălată şi completată cu diferite ornamente. Deoarece în timp a suferit numeroase modificări, în 1933 este restaurată prin grija Comisiunii Naţionale a Monumentelor Istorice.

Biserica Sfinţii  Apostoli Petru şi Pavel se află pe axul Căii Eroilor şi a fost integrată creaţiei brâncuşiene, creând o legătură între  elementele  ansamblului sculptural. Ridicată pe locul unei alte biserici ce data din anul 1777, ea a fost  reconstruită între anii 1927 şi 1938 şi inaugurată o dată cu complexul executat de Brâncuşi, la 7 noiembrie 1937. Pictura în stil neobizantin a fost  executată în frescă de către pictorul gorjean Iosif Keber, iar lucrările au fost urmărite de arhitecţii Ion Antonescu, Anghel Păunescu şi  Iulius Doppellreiter. Antreprenorii au fost fraţii Di Bernardo şi  Luigi Pittiui.

Biserica Sfântul Nicolae şi Sfântul Andrei, din Târgu-Jiu, strada 11 Iunie nr.48, ctitorie de la 1795 a protopopului Andrei Schevofilax şi a soţiei sale Maria, a Stancăi Slugereasa  Crăsnaru, soţia slugerului Gheorghe Crăsnaru şi a pitarului Grigorie Crăsnaru, a fost terminată în anul 1813, după cum reiese din pomelnicul semnat la 1814 de Dionisie Eclesiarhul. Pictura interioară datează din 1812, fiind realizată de diaconul Mihai din Târgu-Jiu, Anghel vopsitorul şi Ion. În 1927 şi 1961 pictorul Iosif Keber a spălat pictura interioară.

Nici un comentariu

Nu există în prezent nici un comentariu la Lăcaşe de cult. Poate că doriţi să adăugaţi unul de-al dumneavoastră?

Lăsaţi un comentariu